Marele nostru poet Mihai Eminescu a fost un mare iubitor al naturii inca din copilarie. In multe din poeziile sale intalnim tema naturii ingemanata cu tema iubirii. O astfel de poezie este si "La mijloc de codru". Prezenta genului liric in text este exprimata prin imaginile artistice vizuale si dinamice, construite cu ajutorul epitetelor, al personificarii. Prin aceste imagini sunt exprimate sentimentele de iubire fata de natura si fiinta iubita, admiratie, bucuria de a trai, dar si nelipsita de melancolie eminesciana. Poezia se numeste "La mijloc de codru..."pentru ca aici este locul din care geniul liric priveste natura si in care aduna toate frumusetile ei.

Codrul simbolizeaza in poezia lui Eminescu eternitatea naturii in raport cu fiinta umana trecatoare. El este un codru des, epitet care ne sugeraza vechimea codrului si frumusetea lui. in mijlocul lui, genul liric plaseaza balta si luminisul care o inconjoara impreuna cu podoaba trestiilor inalte. in aceasta balta se reflecta ca intr-o oglinda frumusetile naturii atat terestre cat si astrale: luna, stelele, pasarile calatoare si chiar chipul iubitei. Randunelele sunt alese dintre pasarile calatoare pentru ca ele sunt frumoase si gingase ca sichipul iubitei. Luminisul este personiticat prin epitetul "voios"prin care genul liric isi explica bucuria de a trai si administra fata de aceste frumuseti. Imaginile dinamice sunt costruite cu ajutorul verbului cu ajutorul verbrlor la gerunziu, legandu-se si la paralelismului "si de luna si de"astfel incat poezia pare sa ne legene pe o muzica armonioasa sugerata de rima imperecheata.

Abia in finalul poeziei apare o marca a genului liric exprimata prin cuvantul "mele", iar verbele la prezent exprima starea de uimire permanenta in fata armoniei si perfectiunii din natura. Chipul "dragei mele" este plasat deasupra tuturor frumusetilor implinind starea de fericire a genului liric. Si totusi melancolia ne face sa ne intrebam daca visul de iubire al genului liric este adevarat sau numai o dorinta.