In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.
Caci este sara-n asfintit
Si noaptea o sa-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurand din apa
Si umple cu-ale ei scantei
Cararile din cranguri.
Sub sirul lung de mandri tei
Sedeau doi tineri singuri:
- O, lasa-mi capul meu pe san,
Iubito, sa se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gandirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Si de asupra mea ramai
Durerea mea de-o curma,
Caci esti iubirea mea dentai
Si visul meu din urma.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata:
Abia un brat pe gat i-a pus
Si ea l-a prins in brate...
Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.
Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:
- Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n codru si in gand,
Norocu-mi lumineaza!
El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
- Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.
