Apropierea dintre Eminescu si Schopenhauer s-a facut de atatea ori incat ea poate fi considerata astazi ca un adevar curent al istoriei literare. Analogia dintre pesimismul poetului nostru si al filosofului german a fost in numeroase randuri pusa in lumina, in timp ce acele apropieri care ne dau dreptul a vedea in textele lui Schopenhauer nu numai izvorul unei indrumari generale pentru conceptia eminesciana, dar si locul unde se gasesc de data aceasta cateva dintre izvoarele literare precise si al unora dintre temele particulare ale poeziei eminesciene au scapat totdeauna cercetatorilor.
Sa spunem insa mai intai ca daca de atatea ori s-a vorbit despre inrudirea de ganduri a poetului nostru cu marele filosof al pesimismului, uneori s-a incercat a se arata ce ii desparte si cat de radicala este divergenta lor, desigur pentru motivul invaluit, dar transparent, ca negatia pesimista a vietii ar alcatui o pata a caracterului de sub acuzatia careia poetul nostru ar fi mai bine scos.
Sentimentul de viata care prin pozia lui Eminescu a descarcat in literatura noastra un fior liric neegalat isi gasea in filosofia lui Schopenhauer justificarea teoretica, si poetul trebuia sa ramana legat de filosoful cu ajutorul caruia el putea sa se orienteze mai bine in tainele turburatoare ale simtirii.
Schopenhauer a fost un maestru pentru Eminescu si in alte feluri. Prin el i s-a deschis poetului nostru drumul catre intelepciune si literatura indica. Imprejurarea a fost recunoscuta si alta data. Iata de ce, ori de cate ori nu se pot stabili apropieri precise, contaste pe care le-am putea gasi deopotriva in poeziile lui Eminescu si in paginile Rig-Vedei sau ale Mahabharatei, influentele indice raman problematice, ele putand fi schopenhaueriene.
Schopenhauer a fost pentru Eminescu un indrumator atat de ascultat incat prin el a gasit calea nu numai catrea vechile izvoare ale intelepciunii indice, dar si catre fantana de mangaieri a stoicismului greco-roman. Stoicismul nu este, asadar, cum am vazut ca s-a putut crede, o etapa prin care Eminescu intrece pesimismul, dar una in care el se dezvolta in deplin paralelism de data aceasta cu modelul schopenhauerian. Aceste influente noi le-a adunat Eminescu in poezia "Glossa".
Sa spunem insa mai intai ca daca de atatea ori s-a vorbit despre inrudirea de ganduri a poetului nostru cu marele filosof al pesimismului, uneori s-a incercat a se arata ce ii desparte si cat de radicala este divergenta lor, desigur pentru motivul invaluit, dar transparent, ca negatia pesimista a vietii ar alcatui o pata a caracterului de sub acuzatia careia poetul nostru ar fi mai bine scos.
Sentimentul de viata care prin pozia lui Eminescu a descarcat in literatura noastra un fior liric neegalat isi gasea in filosofia lui Schopenhauer justificarea teoretica, si poetul trebuia sa ramana legat de filosoful cu ajutorul caruia el putea sa se orienteze mai bine in tainele turburatoare ale simtirii.
Schopenhauer a fost un maestru pentru Eminescu si in alte feluri. Prin el i s-a deschis poetului nostru drumul catre intelepciune si literatura indica. Imprejurarea a fost recunoscuta si alta data. Iata de ce, ori de cate ori nu se pot stabili apropieri precise, contaste pe care le-am putea gasi deopotriva in poeziile lui Eminescu si in paginile Rig-Vedei sau ale Mahabharatei, influentele indice raman problematice, ele putand fi schopenhaueriene.
Schopenhauer a fost pentru Eminescu un indrumator atat de ascultat incat prin el a gasit calea nu numai catrea vechile izvoare ale intelepciunii indice, dar si catre fantana de mangaieri a stoicismului greco-roman. Stoicismul nu este, asadar, cum am vazut ca s-a putut crede, o etapa prin care Eminescu intrece pesimismul, dar una in care el se dezvolta in deplin paralelism de data aceasta cu modelul schopenhauerian. Aceste influente noi le-a adunat Eminescu in poezia "Glossa".
