Faptul care i-ar justifica existenta lui Aliman ar fi prinderea lostritei care ia cand chip de fata, cand chip de peste urias; in simbolistica textului, lostrita este un demon acvatic si reprezinta fascinatia idealului, caruia eroul nu i se mai poate sustrage, ispita raului vazuta ca o chemare din alt spatiu, imaginea feminitatii in toata splendoarea ei. Ca peste, lostrita ar putea motiva profesia lui Aliman, iar ca femeie ar putea insemna implinirea erotica a ipostazei lui de om, echivaland cu sensul vietii.
Vanitatea uman si nesatisfacuta a lui Aliman il indeamna sa prinda lostrita ca pe un pste,un animal real,desi misterios si metamorfozabil, dar pastreaza perspectiva mitica, portile deschise; "nu credea in basmele pentru copii", considerandu-se egalul nestiutei vietati: "Daca are ea vrajile ei,apoi le am si eu pe ale mele". Am putea spune ca Aliman se initiaza pentru a dobandi putere si iscusinta, urmarind un animal misterios, iesit din comun.Vanarea lostritei dureaza ani intregi, Aliman implinindu-se, devenind un flacau frumos si puternic, pana cand, pe neasteptate, i se releveaza lumea de dincolo, fulgerandu-l cu adevarul ei absolut: prinde in brate, pentru o clipa, vietatea lucitoare, ca pe o fata la hora, dar aceasta ii scapa.
Flacaul rateaza marea sansa a vietii sale. De atunci, se schimba radical, devenind "ne-om". Dezamagit parca de aceasta neputinta, animalul magic dispare, reintrand in congruenta a 2 timpuri: cel uman, liniar, si cel magic, etern. Abia acum personajul devine activ in taramul mitic. Incercand si nereusind, prin toate tertipurile vanatoresti, sa anuleze granitele dintre cele 2 lumi, Aliman apeleaza la un mag minor care ii confectioneaza un totem, "o lostrita lucrata in lemn". Incantatia magica dezlantuie fortele apelor primordiale si, cand "a dat D-zeu de-a venit primavara", apele dezghetate ale Bistritei coboara dinspre munti si ii aduc lui Aliman, pe o pluta sfaramata, fata chemata prin descantec.
Primul lui gand este "s-o ascunda de ochii straini", iar povestea incepe si se consuma navalnic, deoarece "fusesera facuti si adunati inadins unul pe potriva celuilalt". In ipostaza noua de indragostit, si nu fascinat de o aparitie, Aliman se abandoneaza cu totul trairilor sale, uita de pesti si vraji, incercand euforia celor impliniti prin iubire; starea de miracol erotic tine pana la mijlocul verii, cand, dintr-o alta vreme de legenda, apare mama Ilenei si-i desparte "ocarand manioasa".
Din acest moment, comportamentul lui Aliman este cel al unui indragostit disperat care si-a pierdut rostul. Desi protagonistul nu accepta finalul, pentru ca a trait o poveste "ametitore, ca o Bistrita umflata de fericiri", autorul incheie vraja erotismului printr-o formula pragmatica, insa lipsita de orice echivoc : "Dar toate trebuie sa aiba un ispravit".
Cum vraciul care-i facuse lostrita de lemn nu a mai fost de gasit, iar asteptarile zadarnice, Aliman s-a abandonat inertiei, resemnarii si "se insura numai fiindca nu mai avea vointa sa se impotriveasca nici unei biete fete [...]si oricum ii era totuna". Baiatul ce aduce vestea reaparitiei lostritei este mesajerul fantasticului ce ordoneaza existenta lui Aliman in functie de un nou imperativ : "Azi nu mai scapa! O mananc la nunta mea!". Ultima ipostaza in care apare protagonistul il surprinde pe Aliman ca un indragostit care-si tine in brate ibovnica si se "cazneste s-o apere" de valurile manioase, ce s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna". Gestul sau semnifica implinirea in taramul acvatic pentru ca, scufundandu-se in unde, in lumea din adancuri, el isi redobandeste nemurirea.
Astfel, "povestea lui Aliman a ramas vie", iar fascinatia pe care aceasta o exercita asupra cititorilor este dovedita de "noi adaose si scornituri", prin destinul sau exemplar Aliman initiand o practica a proliferarii povestirii.
