"Lostrita" este o poveste de dragoste intre un om si o fiinta fabuloasa. Aceasta istorisire prezinta, intr-un timp legendar, povestea unui pescar care-si face un ideal din prinderea demonului acvatic. In mod simbolic, Aliman este expresia cautatorului de absolut, fiinta umana subjugata de puterea unui vis mai presus de fire, insul care tenteaza iesirea din limita (a= fara, dincolo, iar liman= limita, predestinare).

Faptul care i-ar justifica existenta lui Aliman ar fi prinderea lostritei care ia cand chip de fata, cand chip de peste urias; in simbolistica textului, lostrita este un demon acvatic si reprezinta fascinatia idealului, caruia eroul nu i se mai poate sustrage, ispita raului vazuta ca o chemare din alt spatiu, imaginea feminitatii in toata splendoarea ei. Ca peste, lostrita ar putea motiva profesia lui Aliman, iar ca femeie ar putea insemna implinirea erotica a ipostazei lui de om, echivaland cu sensul vietii.

Vanitatea uman si nesatisfacuta a lui Aliman il indeamna sa prinda lostrita ca pe un pste,un animal real,desi misterios si metamorfozabil, dar pastreaza perspectiva mitica, portile deschise; "nu credea in basmele pentru copii", considerandu-se egalul nestiutei vietati: "Daca are ea vrajile ei,apoi le am si eu pe ale mele". Am putea spune ca Aliman se initiaza pentru a dobandi putere si iscusinta, urmarind un animal misterios, iesit din comun.Vanarea lostritei dureaza ani intregi, Aliman implinindu-se, devenind un flacau frumos si puternic, pana cand, pe neasteptate, i se releveaza lumea de dincolo, fulgerandu-l cu adevarul ei absolut: prinde in brate, pentru o clipa, vietatea lucitoare, ca pe o fata la hora, dar aceasta ii scapa.

Flacaul rateaza marea sansa a vietii sale. De atunci, se schimba radical, devenind "ne-om". Dezamagit parca de aceasta neputinta, animalul magic dispare, reintrand in congruenta a 2 timpuri: cel uman, liniar, si cel magic, etern. Abia acum personajul devine activ in taramul mitic. Incercand si nereusind, prin toate tertipurile vanatoresti, sa anuleze granitele dintre cele 2 lumi, Aliman apeleaza la un mag minor care ii confectioneaza un totem, "o lostrita lucrata in lemn". Incantatia magica dezlantuie fortele apelor primordiale si, cand "a dat D-zeu de-a venit primavara", apele dezghetate ale Bistritei coboara dinspre munti si ii aduc lui Aliman, pe o pluta sfaramata, fata chemata prin descantec.

Primul lui gand este "s-o ascunda de ochii straini", iar povestea incepe si se consuma navalnic, deoarece "fusesera facuti si adunati inadins unul pe potriva celuilalt". In ipostaza noua de indragostit, si nu fascinat de o aparitie, Aliman se abandoneaza cu totul trairilor sale, uita de pesti si vraji, incercand euforia celor impliniti prin iubire; starea de miracol erotic tine pana la mijlocul verii, cand, dintr-o alta vreme de legenda, apare mama Ilenei si-i desparte "ocarand manioasa".

Din acest moment, comportamentul lui Aliman este cel al unui indragostit disperat care si-a pierdut rostul. Desi protagonistul nu accepta finalul, pentru ca a trait o poveste "ametitore, ca o Bistrita umflata de fericiri", autorul incheie vraja erotismului printr-o formula pragmatica, insa lipsita de orice echivoc : "Dar toate trebuie sa aiba un ispravit".

Cum vraciul care-i facuse lostrita de lemn nu a mai fost de gasit, iar asteptarile zadarnice, Aliman s-a abandonat inertiei, resemnarii si "se insura numai fiindca nu mai avea vointa sa se impotriveasca nici unei biete fete [...]si oricum ii era totuna". Baiatul ce aduce vestea reaparitiei lostritei este mesajerul fantasticului ce ordoneaza existenta lui Aliman in functie de un nou imperativ : "Azi nu mai scapa! O mananc la nunta mea!". Ultima ipostaza in care apare protagonistul il surprinde pe Aliman ca un indragostit care-si tine in brate ibovnica si se "cazneste s-o apere" de valurile manioase, ce s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna". Gestul sau semnifica implinirea in taramul acvatic pentru ca, scufundandu-se in unde, in lumea din adancuri, el isi redobandeste nemurirea.



Astfel, "povestea lui Aliman a ramas vie", iar fascinatia pe care aceasta o exercita asupra cititorilor este dovedita de "noi adaose si scornituri", prin destinul sau exemplar Aliman initiand o practica a proliferarii povestirii.