Compozitional poezia este o lucrare cu puternice note de pastel, prin care se realizeaza un deplin echilibru intre planul dragostei si planul naturii. Organizarea ei compozitionala urmareste sa sugereze raportul dintre cele doua realitati, prin incadrarea starii de suflet in starea naturii si invers. Pentru aceasta, poetul insista mai intai asupra planului descriptiv, precum panitor in ultimele patru strofe, cu doar patru versuri apartinand celuilalt plan, apoi in ultimele doua strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene. De la inceput Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii si locul obiectelor in spatiu. Imaginile au o siguratate realista, sunt usor de recunoscut si de reconstruit. Ele sunt vizuale (cu alternante de umbra si lumina urmarind miscarea naturii dinspre amurg spre noapte) si auditive.
Sunetele, atenuate , cu o intensitate redusa, contribuie in mod bizar, la accentuarea crescanda a tacerii generale,a linistei profunde. Ele sunt melodioase si melancolice: "buciumul suna cu jale", "apele plang", "fluierele murmura-n stana" ; familiare "scartaie-n vant cumpana de la fantana", "toaca rasuna mai tare", sau imprastiate: "cloputul umple cu glasul lui sara" alcatuind un strat sonor secundar, ca o muzica discreta a naturii. Spatiul poetic devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizeaza excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde si oricand. Privelistea care rezulta are o linie romantica domoala, cu turme care urca dealul, cu oamenii care vin de la coasa, cu sate pitite in vale. Totul e domestic si pastoral, cu un aer de vechime. In aceasta atmosfera, poetul, patenteaza un sentiment, care este realizat poetic printr-o usoara trecere a valorilor metaforice dintr-u plan in celalalt. Astfel, in strofa intai, jalea buciumului si plansetul apelor sunt stari in care se reflecta de fapt trairile sufletesti ale fetei care asteapta: "Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine".
Tot asa epitetele din versul: "luna pe cer trece-asa sfanta si clara" "Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara", pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor: iar metafora "stelele nasc umezi pe bolta senina reprezinta echivalentul astral al lacrimilor care apar fara voie din ochii albastri senini ca bolta cerului si se sfarama cu straluciri diamantice intre genele fiintei coplesite de tensiune "Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina", iar asonantele u si a redau nelinistea , nerabdarea si zbuciumul din sufletul iubitei in asteptarea eului liric. Spectacolul general al naturii e creat ca sa sustina prin efectele lui de ton afectiv, izbucnirea de nestapanit a dorului. Versul declamatic care noteaza momentul: "Sufletul meu arde-n iubire ca para", are dublu rol: inchide planul naturii si concentreaza poemul pana la sfarsit in jurul povestii de dragoste. Se reia astfel jocul initiatic: "Langa salcam sta vom noi noaptea intreaga / Ore intregi spuneti voi cat imi este draga! / Ne-am razama capetele-unul de altul / Si surazand vom adormi sub inaltul, / Vechiul salcam". Este scris un vis in care indrogastitii, imbatati de farmec, adorm, rezemati unul de celalalt, se contopesc in natura si refac, prin pereche, unitatea primordiala a mitului. intrebarea finala: "Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata", a fericirii si a nostalgiei totodata, inalta poemul intr-un plan dramatic profund, relevand aspiratia omului spre ideal si neputinta de a-l atinge.
