Compozitional, discursul liric se organizeaza pe doua planuri: exterior (sicriele de plumb, flori de plumb, cavou, coroanele de plumb) si interior(amorul meu de plumb, si-am inceput sa-l strig). De fapt, primul catren sugereaza planul exterior, iar al doilea catren - pe cel interior. Cuvantul-cheie al poeziei este plumb, care apare de trei ori in fiecare strofa si care, in acelasi timp, reprezinta titlul. Substantivul plumb are drept corespondent in natura un metal cenusiu, greu, care sugereaza apasarea sufleteasca, monotonia, angoasa eului liric ce se simte captiv intr-o realitate confuza, apasatoare, ostila (realitatea exterioara se reflecta in cea interioara si invers). In textul poeziei predomina semen cu relevanta la nivelul sugestiv.
Astfel, cele mai multe verbe (dormeau, stau, atarnau) sunt la timpul imperfect, un timp durativ, ce sugereaza neimplinirea si aspiratia permanenta spre un final eliberator. Atrage atentia verbul dormeau, din inceputul poeziei care are ca sensuri constative evadarea din realitate si moartea. De altfel, intregul univers liric bacovian se plaseaza sub semnul somnului, vazut ca o realitate incerta intre viata si moarte. In primul catren, verbul se afla la persoana a III-a plural, cu valoare generalizatoare si este asociat cu adverbul adanc (conotatia mortii), iar in al doilea catren, verbul este folosit la persoana a III-a singular, asociat cu epitetul intors (conotatia esecului), este evidenta reflectarea realitatii interioare in cea exterioara si invers. Sintagma stau singur simbolizeaza solitudinea eului liric, golul sufletesc, nevroza, care contribuie la conturarea relatiei cu realitatea exterioara.
Universul exterior este unul sufocant, in care eul liric nu poate comunica spiritual si afectiv cu nimeni. Senzatia de spatiu inchis este intarita de sintagma coroanele de plumb, ce simbolizeaza esecul existential; cuvantul plumb, care apare la sfarsitul primului vers din primul catren, se reia la sfarsitul ultimului vers al catrenului, conotatia fiind aceea a spatiului inchis dar si a unui univers interior incatusat. Restrangerea sferei semantice urmareste reflectarea reciproca a celor doua realitati. Astfel, substantivul cavou din prima strofa este substituit in strofa a II-a prin substantivul mort, iar vant prin frig, ca senzatie pe care o resimte fiinta poetului. Participiul intors din versul Dormea intors amorul meu de plumb ambiguizeaza discursul liric, amintind de sintagma blagiana intoarcerea cu fata spre apus, ce sugereaza moartea. Eul liric a esuat si in plan afectic, erotic, ceea ce accentueaza sentimental dezolarii, al instrainarii si al indepartarii de viata. Daca in prima strofa disperarea si resemnarea sunt amplificate auditiv de suieratul vantului si de scartaitul coroanelor, in strofa a doua sentimentul deziluziei este potentat visual de imaginea aripilor atarnand.
Dar starea de spaima este accentuata si de punctele de suspensie, relevante pentru sugestia captivitatii intr-un univers dominat de moarte: Stau singur in cavousi era vant (in prima strofa); Stau singur langa mortsi era frig (in a doua strofa). Universul existential este unul de plumb, un univers al solitudinii, al spaimei, in care ideea de comunicare este anulata: si-am inceput sa-l strig; strigatul, care ramane fara raspuns capata mai degraba, o conotatie metafizica se naste din teama de singuratate. Trairile se acutizeaza: frigul nu este cel obisnuit, cu corespondentul anatomic cald, ci frigul originar; universul existential poarta pecetea macabrului, fiind un univers in care materia nu intra, ce-i drept, nu intr-un proces de putrefactie, ci intr-unul de impietrire. Intr-o gradatie ascendenta sunt ilustrate tristetea apasatoare si disperarea generate de monotonia prin impietrirea unui univers aflat in trecere lenta spre moarte. Spre acest spatiu inchis si apasator sunt atrase si aripile care si-au pierdut conotatia obisnuita (zbor, inaltare). Si-i atarnau aripile de plumb. De fapt, toate elementele par cuprinse de un somn etern, intr-un spatiu inchis, in care inaltarea fiintei spirituale nu mai este posibila, iar sugestia durativa a timpului imperfect impinge intr-o nedeterminare temporala trairea umana (dormeau, stau, atarnau etc).
Angoasa, tristetea apasatoare generata de singuratate si de moarte este sugerata si la nivel fonetic, prin inchiderile consonantice, precedate de vocale inchise: adanc, plumb, vesmant, vant. Geamatul dureros este insotit de un vuiet prelung, sugerat de grupurile vocalice (diftongi, triftongi): dormeau, scartaiau, atarnau, iar sacadarea discursului liric, ce capata conotatia unei jeliri, este realizata prin ritmul iambic si rima imbratisata (vant, vesmant, strig, frig). Relevant este si nivelul lexico-semantic, prin prezenta termenilor ce apartin sferei semantice a mortii: sicrie, cavou, funerar vesmant. De asemenea atrage atentia cuvantul plumb, cuvant cheie in poezie; plumbul este un metal gri, dens si cu o greutate mare; caracteristici care in plan uman se convertesc intr-o oboseala coplesitoare, intr-un sentiment nevrotic al nelinistii disperate in fata mortii. Cuvantul cavou, cu sens figurat poate desemna orasul provincial, monoton, din care eul liric nu poate evada. Tot cu sens figurat apare si cuvantul aripe care sugereaza aici zborul frant, caderea surda si grea in neant. Expresivitatea este sustinuta de epitete (dormeau adanc, funerar vesmant), de personificarea sicrielor, a florilor, a amorului, de metafore (aripi de plumb, flori de plumb) care sugereaza deznadejdea, anularea elanului, a dorintei de a trai, lipsa sperantei. Senzatia de apasare si de impietrire a sufletului este ilustrata si de muzicalitatea funebra a versurilor (repetarea cuvantului plumb; constructiile aproape identice: Dormeau adanc sicriele de plumb Dormea intors amorul meu de plumb; Stau singur in cavousi era vant Stau singur langa mortsi era frig).
Elegie prin tristetea adanca a eului liric ce se simte amenintat de moartea neinduratoare, Plumb exprima adeziunea poetului la simbolism si afinitatea acestuia cu motive simboliste precum: tristetea, singuratatea, solitudinea, moartea.
